Mai ţineţi minte când vă jucaţi Snake pe un ecran mic de Nokia 3310? Vă imaginaţi atunci că veţi avea un ecran 4K la purtător sau terminale pliabile şi flexibile? Am decis să ne întoarcem în timp cu ocazia acestui editorial şi să analizăm evoluţia ecranelor din ultimul deceniu, poate chiar mai mult. Asta mai ales că suntem în prag de a trece la pliabile în mainstream…
Va mai amintiţi perioada telefoanelor MID sau a PDA-urilor? Acele modele Palm, Casio, Eten, Glofish, i-mate şi cele pentru care HTC servea ca producător sub alte branduri. Ne amintim şi de perioada lui Moto Razer V3 din 2004, când la 2.2 inch te considerai câştigat prin faptul că aveai 9 linii de text. Nokia N95 deja devenea obraznic la 2.6 inch, cu a sa rezoluţie de 240 x 320 pixeli.
O bună perioadă de timp am avut ecrane TFT la dispoziţie, cu unghiuri slabe de vizualizare, luminozitate scăzută şi fără protecţia din ziua de azi contra zgârieturilor. În anii 90 puteai să şi apeşi pe un ecran de Nokia şi ar fi flexat puţin. Moda cu TFT-urile a ţinut mult timp şi până şi primul iPhone a avut un panou de gen, cu diagonală de 3.5 inch şi rezoluţie de 320 x 480 pixeli, imensă la acea vreme în anul 2007. Ei bine de această dată primeam şi protecţie Gorilla Glass, dar şi protecţie oleofobică.
Simt nevoia să mă întorc puţin în timp pentru a vă demonstra că şi LCD-urile începeau să mişte încă din anii 90. În 1996, Hewlett Packard lansa un OmniGo 700LX, un palmtop PC lipit de un Nokia 2110 practic. Avea un ecran LCD CGA cu rezoluţie de 640 x 200 pixeli şi rula versiuni mai vechi de Windows. Nokia 9000 Communicator avea la rândul său un ecran LCD la interior, cu rezoluţie de 640 x 200 pixeli în aceeași perioadă.
E bizar că a durat aşa mult ca LCD-ul să intre totuşi în prim-plan, dar ţinea totul de miniaturizare şi eficiența de producţie. De altfel bazele conceptului de IPS LCD au fost puse în anii 90. Inventatorii au conceput efecte electro optice ca alternativă la Twisted Nematic Field Effect LCD (TN LCD şi STN LCD). IPS (In Plane Switching) a salvat segmentul, find gândit pentru a rezolva limitările lui Twisted Nematic Field din anii 80. TN-effect nu necesita un flux de curent electric pentru a opera şi folosea voltaje mai scăzute, fiind asociat cu bateriile.
Probabil vă întrebaţi deja când ajungem la OLED. O să vă şocheze să aflaţi că Nokia a produs telefoane cu ecran AMOLED înainte de Samsung. Nokia N85 a fost primul telefon cu ecran AMOLED, un panou de 2.6 inch cu rezoluţie de 240 x 320 pixeli. A fost un dual slider cu funcţii avansate pentru acea vreme, HSDPA, WiFi şi o cameră cu autofocalizare. Asta se întâmplă în august 2008.
Samsung aştepta până în octombrie 2008 pentru a-şi anunţa primul său telefon cu ecran AMOLED, modelul i7110. El avea să ajungă în magazine de abia în februarie 2009. Şi el avea Symbian la bord, un ecran de 2.6 inch AMOLED cu rezoluţie de 240 x 320 pixeli. Reuşea totuşi să aibă format candybar şi nu slider.
Trebuie spus şi că în 2008 existau unele telefoane cu ecran OLED (organic light emiting diode), dar AMOLED-urile (Active Matrix Organic Light Emiting Diode) erau o premieră, fiind o tehnologie superioară, cu consum redus, timp de răspuns mai bun, luminozitate mai ridicată şi culori mai vii. La început AMOLED-urile aveau o problemă şi anume nu performau deloc în bătaia soarelui.
Şi a fost mult de muncă până am ajuns şi la touchscreen-uri AMOLED.... În 2009 se lansa Samsung Galaxy, primul model Android Samsung, care venea cu Android Donut şi un ecran tactil AMOLED de 3.2 inch, cu rezoluţie de 320 x 480 pixeli. HTC Dream era primul telefon cu Android totuși, care sosea din toamna lui 2008, cu ecran TFT LCD cu rezoluţie de 320 x 480 pixeli şi diagonală de 3.2 inch.
Multă vreme 3.2 inch şi 3.5 inch au fost standardul de aur al diagonalelor. Marea trecere Apple de la TFT la IPS LCD s-a făcut în 2010, cu iPhone 4, care aducea şi retroiluminare LED, încă o inovaţie pentru acea vreme. Ca să nu mai vorbim că rezoluţia sărea la 640 x 960 pixeli. De atunci şi până în 2017, Apple a rămas fidelă IPS LCD-ului şi a trecut la OLED doar pe iPhone X și mai recent pe XS și XS Max.
Aţi auzit cu toţii de OLED şi AMOLED, dar Super AMOLED a devenit apanajul seriei Galaxy S. Primul Galaxy S venea în 2010, cu diagonală de 4 inch şi matrice RGBG (Pentile). Avea rezoluţie de 480 x 800 pixeli. Super AMOLED este un termen de marketing inventat de producători, pentru un panou AMOLED cu mecanismul digitizer integrat, cel care primeşte inputul tactil.
Noutatea e că integrează acel mecanism în ecran şi nu deasupra sa. Super AMOLED rezolvă şi problema cu bătaia soarelui şi reflecţiile tipice AMOLED. Pe Galaxy S II, Samsung a avut un Super AMOLED Plus RGB non Pentile (de tip Stripes), dar pe Galaxy SIII a revenit la cel standard, cu o configurație Pentile (care totuși nu a fost apreciată). Motorola a inventat termenul de marketing Super AMOLED Advanced, ecrane mai luminoase pe telefoanele Droid RAZR şi cu rezoluţie qHD.
Super AMOLED-ul HD debuta pe primul Galaxy Note, iar primul panou Full HD de acest tip ajungea pe Galaxy S4, Note 3 şi apoi pe Galaxy S5. Gama de culori era de până la 97% din spaţiul de culoare Adobe RGB. Revoluţia Quad HD venea în 2014, prin producătorul AU Optronics. Firma taiwaneză lansa un telefon experimental cu panou Super AMOLED Quad HD, iar Samsung le urma imediat exemplul şi lansa Note 4 cu această dotare.
Evident primul salt la 4K s-a făcut cu un IPS LCD pe Sony Xperia Z5 Premium. El nu a excelat la luminozitate şi nu afișa 4K tot timpul, doar în conţinuturi video dedicate. Apropo de Sony, compania a avut o bună perioadă de timp TFT-uri, dar şi IPS LCD-uri nu prea luminoase. LG a reuşit şi ea performanțe negative. Îmi amintesc şi acum că am un prieten cu LG Nexus 5, care nu se vedea deloc la soare, având aşa numitul True HD IPS+.
Nici Nexus 4 nu stătuse mai bine, tot sub tutela LG. Culmea e că LG a lansat primul telefon cu ecran Quad HD de pe piaţă, LG G3, în 2014, cu un panou True HD IPS LCD. Evident se vedea foarte slab la soare şi l-am avut în vara concertului 30 Seconds to Mars în România şi nu am văzut nimic din ce filmam. Samsung-urile au stat mai mereu bine la luminozitate.
HTC a flirtat devreme cu Super AMOLED-urile şi primeaţi unul şi pe HTC One S în 2012 spre exemplu (parcă și primul Desire s-a lansat inițial cu AMOLED). A încercat să tot împingă în față ideea de Super LCD, produs de corporaţia S-LCD. Acestea fiind diferite faţă de LCD-urile normale pentru că nu au golul de aer între sticla din exterior şi elementul principal de display. Asta produce mai puţină strălucire şi face utilizatorul să se simtă mai "aproape" de imagine. Consumă mai puţin şi au vizibilitate mai bună la exterior.
Cât despre diagonale, am fost la începuturile smartphone-urilor în zona lui 3.2 inch, apoi 3.5 inch şi 4 inch au fost făcute mainstream de iPhone. HTC One din 2013 făcea ecranul de 4.7 inch cool, iar iPhone-urile s-au şi blocat la această diagonală. De abia iPhone 6 Plus, cel cu Bendgate trecea la 5.5 inch.
Lumea a râs de HTC în 2013 când lansa HTC One Max şi al său ecran de 5.9 inch, numindu-l gigantic. Am fost şocaţi şi de ecranul de 6 inch al lui Motorola Nexus 6, dar am început să acceptăm paletele de ping pong ca atare. Şi Samsung a pus presiune cu modelele Galaxy Note, dar a mers pe ruta sigură a diagonalei bătute în cuie, cu un Note 3 de 5.7 inch în 2013, un Note 4, Note 5, Note 7 cu aceeaşi diagonală în anii de după.
S-au făcut inovaţii şi în zona curburilor, iar startul era dat de Galaxy Note Edge în 2014. Revoluţia a fost uriaşă şi deşi telefonul arăta ciudat, a dat startul a sute de milioane de handseturi care acum au panou curbat lateral, în stil Galaxy S6 Edge. Practic ecranele plate au cam dispărut din cauza lu Note Edge, urmat la câteva luni de superbul Galaxy S6 Edge.
Ce urmează? Panouri flexibile am avut deja pe LG G Flex (chiar se îndoiau, ca și corpul telefonului), iar acum trecem la pliabile şi Infinity-O, cu orificii facute cu laserul pentru camera selfie. Am trecut prin mania bretonului, pornită de iPhone X în toamna lui 2017 şi rapid îmbrăţişată de aproape toată lumea. HTC, Samsung şi Sony au rămas pe metereze luptând cu bretonul, dar Samsung pare a ceda prin Infinity-O/V/U. Cititoarele de amprente sunt acum integrate în ecran, iar senzorii ascunși sub ecran. Sharp și Xiaomi au încercat marea cu degetul, prin înlocuirea difuzorului de convorbiri cu mecanism piezoelectric și mutarea camerei frontale jos.
Tot Xiaomi a mers pe ruta edge to edge printre primele, cu seria Mi MIX, fiind şi ei pionieri în această zonă. Nu mai vorbim de telefoanele Meizu şi YotaPhone cu ecran pe spate, ele fiind prea experimentale - ca să zic așa. Dacă vom mai face un editorial de gen peste 10 ani, Galaxy Note Edge şi iPhone X vor fi reţinute ca legendare pentru schimbările produse în deceniul 2010-2020. În funcţie de cum se descurcă Galaxy F şi Flexi-urile de la LG şi Huawei şi ele ar putea ocupa loc un în saga ecranelor și să devină trendsettere.
Un mic tribut merge și spre Essential Phone și câteva modele Sharp Aquos, care au avut “breton”/decupaj inainte de vreme, cu acel “ochi de ciclop’ pentru camera selfie. Deocamdată nu văd aşa ceva util la mod general... Se pare că ne îndreptăm spre deceniul în care vom ține în mână doar un ecran fără margini și atât.
